Azi a fost un pic mai greu, apasator de dor.
M-am intors la cazarma stoarsa de oboseala. Numar zilele ca un soldat fortat sa-si satisfaca stagiul.Mi-am facut patul la ora 21:00, pretinzand ca o sa ma culc, desigur cu ţambalu' in brate.E trecut de miezul noptii si incerc sa adorm dar imi e imposibil; incaperea este prea mica, pentru atatea ganduri... Ce ridicol e uneori omul...Din cand in cand ne facem cumplit de ras in chestiuni ale inimii! Prea multa politete, prea putina pasiune. Cum de totusi razbate iubirea sarmana prin atatea ,, spamuri"? Sta si-asteapta rabdatoare sa ne prinda cu garda jos?! Si daca vreodata se iveste ocazia, se strecoara repejor, de bunavoie prizoniera la nesomn.Ciudat ce legatura puternica exista intre inima si inima, desi le desparte o distanta atat de mare...Si ce solidaritate intre cei ce inteleg...Oricum, planurile mele au esuat lamentabil, sau mai bine spus, dorintele.Totusi, mai sper! Iar relatarea celor zilnice ma face sa devin aparatoarea si totodata acuzatoarea vietii mele. Sper, sa ma pot emancipa din rutina de a privi superficial lucrurile, despartind ceea ce a fost asteptarea mea de la viata, de viata reala ca atare in care iti spuneam fara urma de ridicol: Je t'aime!