Imi place atat de mult sa fac “haz de necaz” deoarece mi se pare total ilogic sa plang sau sa ma intristez din nimicuri, cand stiu ca viata mi-a pregatit incercari mult mai grele; am cazut pentru ca nu aveam de ales, insa m-am ridicat pentru ca asa am vrut. Iti amintesti cand mi-ai trimis scrisoarea aceea? Iti amintesc eu...
,,Draga mea, nu mai pot sa continui relatia nostra. Distanta care ne desparte e prea mare. Sunt nevoit sa recunosc ca te-am inselat de multe ori de cind ai plecat si niciunul din noi nu meritam o viata dubla. Imi pare rau. Te rog sa-mi trimiti inapoi toate pozele pe care ti le-am dat. Cred ca e un mod elegant de a incheia o relatie. Sper sa nu-mi pui cornite... in poze.(ca tehnic nu te vad in stare)Cu drag, Monstru' tau fermecator ’’. Oh, ce petarda mi-ai bagat pe sub tricou. M-am gandit sa ma razbun in fel si chip. Da' cum spuneai, tehnic, sunt o mamaliga. Ce bine-mi amintesc neindemanarea ta adorabila vis-a-vis de idiotenia mea evidenta. Zambetul tau strengaresc, afectiunea atipica, bizar-bolnavicios as spune... Tu nu iubesti pe nimeni. Cum de nu mi-am dat seama mai devreme. Poate pentru ca mintea era spre ganduri dulci, pentru ca imi doream sa alung ganduri triste ce-mi mobilau cotloane prafuite? Poate. Insa pe-atunci puteam sa jur ca tu esti lumina intunericului meu. Erai deliriul meu spre fericirea ce-o cautam pe-un pat cu baldachin. De cate ori imi era dor de tine stateam in fata oglinzii incercand sa-mi administrez propriul tratament...de zambete. Depindeam de el. Iar faptul ca nu-mi trecea de tine, era din cauza dorului sfasietor de timpul cand simteam fericirea invadandu-mi trupul, de parca as fi avut mai multa fericire in mine decat sange… Cat despre poze, scuza-ma, dar nu reusesc sa-mi aduc amintesc cum naiba arati.