camarazii

Mai mult decat colegi, suntem prieteni...
Sunt momente in viata cand despartirea doare, cand un scaun gol trezeste melancolia.Cred ca cel mai greu lucru intr-o despartire e separarea in sine, momentul acela in care se strang lucrurile, se impart agrafele de birou, pasta corectoare, minele de 0,5mm, pliculete de zahar si de ness.Nimeni nu spune cu voce tare, dar in sinea noastra consideram responsabila de aceasta despartire patronul,concernul sau multinationala pentru care trudim...De ce? Nu se putea altfel? Ne doare ca viata merge inainte; ciclu birou-pat, petreceri, iesiri in cluburi, plecari la munte. Cand ne-am despartit, fiecare a plans pe unde a gasit loc! Cred ca intr-un fel sau altul viata le aranjeaza pe toate. Inca nu stiu cum, dar am aceasta convingere.Sunt lucruri de care imi amintesc ca dintr-o alta viata, de petrecerile noastre, de team building-uri, de ocazii in care am fost ca o familie.
Ce-am mai ras... a fost frumos, a fost...Ne-am pierdut coloana vertebrala, si de atunci nu avem verticalitate.Zambim dar nu e zambetul nostru, dam pronosticuri ca va fi bine, dar ceva din glasul nostru tradeaza ca nu va fi chiar asa! Ca o buba ce coace, ne gandim la propria plecare, dezertare, cu toate riscurile implicate... Tribut, razbunare!Camaraderia este incercarea prin care se masoară omul din noi, iar sentimentul ca am trecut impreuna prin aceleasi incercari este unul dintre elementele care ne leaga.Uneori, am fost sincer surprinsi de amicitia de care au dat dovada colegii nostrii. Alteori, nervii incordati la maxim au cedat dar vineri, am tras linia si am iertat; fiecare pe fiecare.Multe au fost doar furtuni in olita!
Ele s-au stins, pentru ca noi aveam darul de a trai in buna pace chiar daca eram temperamente si spirite diferit croite. Ce priveliste tragi-comica e biroul lung si gol, linistea nefireasca... Lacrimi si paine intr-o lume dura.
Un om dat afara sufera. Este tristetea provocată de faptul ca iti pierzi legatura cu “comunitatea” de la munca, senzatia ca esti “nedorit”, frustrare si, colac peste pupaza, problemele financiare ce deriva din asta. Scandal in familie, copii care sufera, stres suplimentar pentru ca e un moment in care nu se mai gasesc joburi noi, efort de adaptare etc.Am vazut lacrimi, neputinta si deznadejde.
Unii au fosti dati afara pe usa, altii au fost aruncati de la mansarda.Acum se practica metoda de concediere «usor vicleana»: si-anume desfiintarea locului de munca...Aceasta presupune eliminarea postului respectiv din organigrama, pentru motive de dificultate economica.Ceea ce ma deranjeaza efectiv este soluţia lasa: angajatul este determinat sa demisioneze! Au fost si asemenea cazuri.Ideea e ca nu exista job absolut sigur, dar fiind mereu la curent cu situatia in care te afli poti sa previi sau sa fii pregatit pentru o concediere. Ce ne ramane de facut? Va trebuii sa acceptam noile realitati si se obisnuim cu ele...criza, necriza, trebuie sa pasim inainte,inainte ca inainte era mai bine! Am fost colegi, dar cu siguranta vom ramane camarazi!Nothing else metter.

*dedicatie tuturor fostilor mei colegi, ai celor ce vor devenii ,,fosti"